Mama lui Dominic a postat un comentariu incredibil, despre o poveste incredibila. L-am citit odata, si inca odata si inca odata. Pentru cei grabiti iata-l citat in continuare:
” Copiii isi iau intotdeauna in serios copilaria… Orice joc este CEL MAI IMPORTANT si orice jucarie este CEA MAI FRUMOASA. Si mai presus de orice, isi iau in serios parintii, ii iau foarte in serios pe toti adultii in general.
Cu cita receptivitate pot asculta o poveste, un sfat, o povata!
Chiar si criticile si le insusesc suficient de rapid si suficient de corect (asta in comparatie cu cei mari). Si peste toate, au o fantezie debordanta.
Cit de mult sufera ei atunci cand nu se simt indeajus de “buni” pentru a fi iubiti de parinti sau atunci cand se simt pur si simplu “invizibili” pentru cei mari, permiteti-mi va rog, sa va povestesc, in felul meu, acum.
Imi amintesc cum, primavara trecuta, de 1 Martie, am fost invitate un grup de mamici impreuna cu copii, de catre o buna prietena, in cadrul unei gradinite unde aceasta lucreaza ca pedagog. Urma sa ne petrecem o dimineata alaturi de copii din gradinita si de copii nostri, in cadrul unui program de socializare-cunoastere si educatie.
Am lucrat toata dimineata la martisoare, de ne-am murdarit pina la coate (si mai sus !) cu aracet.
Pe urma am lucrat la matematica, numarind soriceii care tot ieseau din ascunzatoare si pe care motanelul Miau-Cel-Bun nu putea sa-i prinda, pentru ca avea o rana la picior…
Apoi am ascultat povestea balenei rosii, care o venit in Bucuresti si ne-a inghitit pe toti de pe trotuar, din fata Primariei, pentru ca ne intrunisem sa protestam impotriva vanzatoarei de la magazinul de langa gradinita, care nu ne ofera bomboane “asa de d’aia”… si cate multe altele!
Si am desenat… Am desenat mult de tot. Numai printi si printese, “omuleti” mai mari si “omuleti” mai mici, mai rotunzi si “mai putin rotunzi”, tatici, mamici, fratiori…
Numai Mario nu a vrut sa deseneze “omuleti”. M-a refuzat categoric:
“Nu vliau. Da’ daca vliei, iti desenez un pestisol albastlu. Vliei?”
Albastru… Intotdeauna albastru… Asa cum vorbeste el, intotdeauna soptit.
“Bine Mario deseneaza-mi un pestisor! Ce pestisor vrei tu sa-mi desenezi?” soptesc la randu-mi.
“Un liechin!”
“Aaaaaa… bine, deseneaza-mi un rechin, daca asa vrei tu…”
Si-mi deseneaza Mario un rechin pe care mi-l arata foarte mandru.
Cum sa-ti spun ca arata? Hmmm… Asa, ca o linie.
Si pe urma se simte dator sa-i puna si niste mustati… si niste dinti… si…
Da, ei vezi?
Ochii! Da… Uitasem de ochi… Mari, de data aceasta. Tot cu albastru.
“Dar, Mario, o floricica nu vrei sa-mi desenezi? Astazi este 1 Martie.
Haaaai deseneaza-mi o floricica, te rog frumos!”
“Nuuuuuuu… nu vliau.”
Vede el bine ca ma intristez… Ma intorc sa ma “joc” cu alti copii si mai ascult niste povesti cu “Boxer”, catelul din vecini, care ’’ a uitat sa manince tot din farfurie si a fost certat de vecina, asa de d’aia, ca era rau si nu minca nimic. Si pe urma l-a si vandut, daca vrei sa stii! ’’
Gata, ma intorc sa vad….
Mario ma pandea cu coada ochiului. Pe hartie, langa gogoloiul-rechin mai aparuse un “gogoloi” … Probabil acel ghiocel.
“Iooooiiii ce frumos ghioceeel! Cine l-a desenat, Mario? Cine?”
“Ieeeeeeeuu! Iti place?”
“Dar ghioceii ce culoare au, Mario?”
“Ghioceii sunt albastli.”
Pe urma n-a mai vrut sa mai deseneze nimic.
’’Da… imi amintesc. ’’ mi-a spus prietena mea.
Mario are parinti dar sunt despartiti… Locuieste cu tatal si cu bunicii lui.
“Hei, ma ajuti sa-mi fac papucelul? Te log flumos.” sopteste Mario.
Nu am putut sa nu accept invitatia prietenei mele de a reveni printre prichideii pe care atat de mult ii iubeste.
Este 8 Martie si toata adunatura lui “Papuc” impodobeste “papucei”.
Ii confectionam din carton, hirtie de diverse culori si “sclipici”.
“Da, Mario. Asteapta sa-l ajut pe Horia sa-l termine pe al lui si pe urma te ajut si pe tine. Este bine asa?”
“Bine’i. Melsi.”
Pentru el m-am straduit in mod special si papucelul a iesit foarte frumos.
“Si ce-o sa facem cu papucelu’ acuma?”
Undeva in spate percep gesturile disperata ale prietenei mele. Doar stie ca stiu…
“Pai ce sa facem cu el? Il dam cadou cuiva… ce sa facem altceva?”
“Cui sa-l dam cadou, Corina ? Cui?”
Ochi nu mai stau locului de interes si mi se pare mie sau… Parca si tonul vocii a fost mai ridicat decit de obicei… Si tot corpul parca freamata…
“Pai tu cui vrei sa-l oferim, Mario?”
Astept un raspuns… Nu vine usor.
Nu POATE sa vina usor… Dar eu POT sa-l astept.
Si mai trece o vreme… Apoi il iau in brate, cu papucel cu tot si ne indreptam asa, chipurile inspre sacul meu (de fapt si de drept inspre prietene mea).
O minuta mica se intinde pe linga fata mea, ma apuca usor, usor de ureche si o trage in jos:
“Corina… Sa-l dam Doamnei…” - soptit, abea perceptibil… Si trist…
Infinit de trist.
Raspunsul meu vine tot soptit:
“Foarte bine. Va fi foarte bucuroasa sa primeasca in dar cel mai frumos papucel, cel al lui Mario. O sa vezi!”
Eu il string pe Mario in brate si-l sarut pe frunte; Mario stringe in brate un papucel…
Dupa ce am mai vorbit si cintat despre bunele maniere si despre “ritualurile” diminetii, dupa ce am numarat iar si iar soriceii din casa Bunicutei si a lui Miau-Cel-Bun, dupa ce am repetat poezia rindunicii care se intoarce primavara la noi in tara, dupa ce am povestit despre toate cite se intimpla primavara, iata-ne acum desenind…
Tema desenului: Cui ii oferim “papucelul fermecat” de 8 Martie?
Toata lumea deseneaza mamici cu parul galben sau rosu sau negru, cu ochii mari, in toate culorile curcubeului, cu floricele in brate…
bunicute cu ochelari si baston… si pe urma… mai bine tot familionul, asa, ’’ ca sa fie toti acolo, sa nu se supele.’’
Cu un creion albastru in minuta, Mario nu deseneaza nimic. Cu ochii lui mari si umezi imi cauta privirea…
“Cum, Mario? Pai cum ne-a fost vorba?” - Atat intreb, in timp ce ridic din umeri mirata si-i zimbesc.
Si pentru prima data Mario mi-a desenat un “gogoloi-omulet”…
La pranz trebuie sa plec, asa ca nu mai am mult timp de petrecut cu ei… Ce pacat. As fi dorit sa stau pana-si termina toti
desenele, ca sa-i ajut sa se aseze la masa…
Cineva mi se agata la spate, de pantaloni. Este Mario. Ma asez pe jos si astept sa-mi ceara ceva.
“Corina, vliei sa-ti fac ceva flumos pe oblaj? Spune, vliei?”
Doamne - ma gindesc - ma mazgaleste tocmai acum cind sa plec!! Si ma bufneste rasul imaginindu-ma mergind pe strada “machiata” (n-ar fi fost pentru prima oara sa stii!) sau la volan cu ’’picturi’’ pe obraz.
“Bine, Mario. Haide, fa-mi.”
Si doua maini micute mi se incolacesc dupa gat, strans, strans de tot, si mi se ofera cel mai tandru sarut pe obraz……
Stau citeodata si ma gindesc la fericire… Exista, credeti-ma! O traiesc de fiecare data cand mi se face ceva ’’flumos’’ pe obraz…
Si in ultimul timp am parte de acest lucru zilnic datorita baietelului meu.
Un singur lucru nu inteleg: de ce atunci cand sunt fericita ma gindesc si la Mario, si la faptul ca nu sa ai o soarta vitrega ii cel mai rau lucru de pe pamint, CI SA NU AI NICI-O SOARTA?…
Mama lui Dominic”